De altminteri, ordinea cronologică e „restabilită” într-o anexă finală, cuprinzând toate creaţiile verdiene şi succinte date despre premiere. Tocmai având în vedere zecile de monografii pe tema Verdi şi provocarea de a scrie o alta, autorul alege traseul literar (în locul unuia cronologic) în prezentarea operelor. Totul porneşte de la ideea atractivă care construieşte cartea. Proporţia justă între informaţia exactă, ştiinţifică şi tonul accesibil nu pare însă a fi greu de găsit de către Grigore Constantinescu. Ştim cu toţii cât este de dificil de a realiza aşa ceva. Avem acum un volum destinat unui public larg, util, în egală măsură, cititorului specializat şi melomanului. Aşteptam, în consecinţă, din partea domniei sale o monografie modernă despre Verdi, care lipsea din muzicologia românească. Daniela Caraman FoteaĬreaţia verdiană apare consecvent, ciclic în scrierile lui Grigore Constantinescu. Cum altfel? Chiar dacă Haydn nu a fost important pentru genul liric, analiza sub lupă a manierei sale componistice şi stilistice îi demonstrează virtuţile, grăitoare pentru talentul, îndemnarea constructului sonor, de la care însuşi Mozart a putut conserva adevăruri muzicale. Identific printre rânduri preocuparea de a puncta creaţia de operă a compozitorului. Exerciţiul Florenţei Marinescu, susţinut de o documentare selectă, de analize muzicale şi estetice profesioniste, este explicit şi lesne de înţeles pentru marele public. Există oare ceva mai eficient decât gestul editorial pentru a-l readuce în actualitate? În cazul de faţă, sub condeiul Florenţei Marinescu – neobosit-iscoditoare, descoperitoarea detaliilor semnificative, interesante, decent-suculente –, autorul îl seduce şi pe neofitul care, antrenat în lectură, mai întâi din curiozitate, nu lasă din mână cartea până la final. Cu ele, „compozitorul păşeşte prin veacuri de istorie”, feedbackul audiţiei partiturilor sale având efectul benefic al purificării spirituale.
Anul dedicat lui Mozart a „neglijat” într-o anume măsură personalităţile-pereche, iar Haydn, prin cele aproape 1 000 de lucrări compuse, are dreptul la perpetuă atenţie şi respect. justiţiar (!), care îi este propriu autoarei. Poate, în al doilea rând, şi din spiritul. M-am întrebat, însă, firesc: de ce Haydn? Evident, pentru că piaţa românească de carte, cea muzicologică, nu vehiculează în prezent un asemenea document. Între catedră, activitatea managerială, „bagheta” regiei de operă (încercată şi definită la rândul ei, cu succes), viaţă de familie, Florenţa Marinescu, luând prin surprindere, aşa cum obişnuieşte, oferă o nouă concretizare obiectuală: un amplu eseu asupra lui Joseph Haydn. Un excepţional sens poetic hrăneşte spiritul şi sensibilitatea lui Claude Debussy, definindu-l drept unul dintre cei mai subtili iniţiatori şi mânuitori ai arsenalului componistic modern, sensibil înnoit conform simţirii sale muzicale. Spirit liber şi independent, modern până la extravaganţă, Claude Debussy, prin arta sa, a îmbogăţit sfera tematică şi a împrospătat arsenalul mijloacelor de expresie muzicală, nu prin negarea tradiţiei, ci prin reconsiderarea ei, prin reevaluarea ei, ancorându-şi inspiraţia într-o vastă interioritate, ce se întinde din Evul Mediu şi până în contemporaneitate, din care, cu un remarcabil simţ al valorilor perene, extrage şi selectează – ca nimeni altul până la el – ineditul, inefabilul şi inexprimabilul. „Musicien français” de la cumpăna secolelor XIX şi XX, Claude Debussy aureolează epoca de avânt renascentist a muzicii franceze din secolul al XIX-lea, deschizându-i astfel noi perspective şi orizonturi, plasând-o din nou în prim-planul atenţiei lumii muzicale mondiale.
0 kommentar(er)
